Cu zâmbetul pe buze

În timp ce noi citim presa, mergem la vot și ne punem speranțele în aleșii noștri, aceștia își duc propriile lor lupte și își apără propriile lor interese. Acum câteva zile, coaliția PSD-ALDE-UDMR, de fapt Liviu Dragnea, o propunea pentru funcția de prim-ministru pe turco-tătara (dacă nu mă înșel) Sevil Shhaideh. Ieri perședintele nostru sas, Klaus Iohannis, a anunțat că a respins această propunere. Vă redau clipul.



Știți ce am observat eu urmărind acest clip? Că la final, Iohannis nu se poate abține să nu schițeze un zâmbet. Și, în timp ce o serie de analiști politici comentează rațiunile deciziei președintelui, în timp ce presa își dă cu părerea (sau scrie la comandă, după caz) despre motivele care au stat la baza ei, eu vreau să comentez zâmbetul. Da, un simplu gest uman. Nu mă interesează politica acum, nu mă interesează Constituția Româniai, nu mă interesează CCR și nici simpatiile soțului lui Sevil Shhaideh. Mă interesează zâmbetul.

Pentru că zâmbetul acesta îmi spune mie, un simplu privitor, că discuția despre primul ministru desemnat nu e una pentru alegerea celei mai bune opțiuni pentru țară, ci una a jocurilor de orgolii. Că nu e o cântărire a argumentelor pro și contra români, ci o flexare de mușchi. Și că, la final, președintele nu se poate abține să nu le râdă în nas celor de la PSD: „V-am făcut-o!” Nu țara îi interesează pe ei, ci să le dea un bobârnac adversarilor politici.

Iar asta, dragii mei, este mai grav decât însăși numirea sau ne-numirea.